Sfânta Mănăstire Bistriţa Vâlcea
Ctitorie a boierilor Craioveşti, datând din jurul anilor 1490, Mănăstirea Bistriţa se înscrie între străvechile vetre monahale vâlcene. Prima atestare documentară a mănăstirii se păstrează în “Hrisovul de danie“ aparţinând lui Vlad Vodă Călugărul, la 16 martie 1494. Încă dintru începuturi, în 1497, marele ban Barbu a adus de la Constantinopol moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul (780-842 d.Hr.), originar din Decapolia Asiei Mici, mare apărător al dreptei credinţe împotriva ereziei iconoclaste.
Această primă ctitorie a fost puternic avariată de o expediţie armată a lui Mihnea cel Rău în 1509. După înlăturarea acestuia, banul Barbu, întors din pribegie, reface sfântul lăcaş cu sprijinul Sfântului Neagoe Basarab (1519). Pictura bisericii a fost atribuită meşterilor Dumitru, Chirtop şi Dobromir, de numele cărora se leagă fresca Mănăstirii Dealu şi executarea lucrărilor în piatră de la ansamblul Curtea de Argeş.
Astăzi se mai păstrează din ctitoria Craioveştilor bisericuţa Bolniţei (1520). Având o impresionantă frescă interioară în tradiţia paleologă târzie, când începeau să pătrundă în Balcani elementele stilistice folosite de iconografii cretani, bisericuţa este închinată “Schimbării la Faţă“. Ulterior, în vremea vornicului Şerban Cantacuzino, i-a fost adăugat un pridvor deschis, de zidărie pe stâlpi de piatră, zugrăvit de Iosif ieromonahul şi Hranite, în stil brâncovenesc (1710).
Mănăstirea Bistriţa, centru de spiritualitate ortodoxă, este locul unde, după opinia unor cercetători, s-a tipărit în ţara noastră prima carte, “Liturghierul“ slavon al egumenului Macarie. Format la şcoala bistriţeană, Sfântul Neagoe Vodă redactează ampla operă de pedagogie creştină, “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie“. Reprezentant al şcolii slavo-române, ieromonahul Mihail Moxa, autorul primei “Cronici Universale“ (1620), a tipărit în1640 “Pravila de la Govora“. Şcoala Bistriţeană de miniaturişti şi copişti şi-a continuat existenţa până în secolul al 18-lea.
Nu doar boierii Craioveşti, ci şi descendenţii lor “multe au înfrumuseţat şi din nou au făcut această dumnezeiasca şi sfântă casă“. În 1683, Sfântul Constantin Brâncoveanu dăruieşte mănăstrii un policandru, obiecte de cult, cărţi liturgice şi clopotul cel mare, reparând aşezământul, zugrăvit apoi în 1820 de marele ban Grigorie Brâncoveanu.
Afectată de trecerea timpului şi de cutremurul din 1838, ctitoria Craioveştilor necesita operaţiuni de demolare şi reconstrucţie. Lucrările, începute în 1846 de Gheorghe Bibescu, au fost încheiate de Ştirbei Vodă la 15 august 1855, când a fost sfinţită biserica mare, închinată “Adormirii Maicii Domnului“. Pictura noii biserici a fost executată de Gheorghe Tăttărescu, în 1850, o pictură realistă, dar monumentală, cu registre largi. Catapeteasma a fost realizată la Viena, din lemn de tei, aurită.
La puţin timp după sfinţirea ctitoriei Bibescu-Ştirbei, vremurile potrivnice au dus la micşorarea numărului de călugări, după 1877 funcţionând în mănăstire diferite instituţii social-culturale. Din 1948, prin Hotărârea Sinodului, Mănăstirea Bistriţa este transformată în mănăstire cu obşte de maici, iar apoi, prin decretul 410/1959 desfiinţată. În 1984, cu rugăciunile Sfântului Grigorie, începe un amplu proces de restaurare a mănăstirii şi de revigorare a vieţii monahale sub călăuzirea ÎPS Gherasim. Mănăstirea Bistriţa este iarăşi lăcaşul unde sufletele noastre cer ajutor dumnezeiesc şi mângâiere, sub ocrotirea Sfântului Grigorie, ca “unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm“.