Istoric

Sfânta Mănăstire Bistrița Vâlcea

 

 Cu voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, începutu-s-a acest sfânt hram întru numele Adormirii Născătoarei de Dumnezeu în zilele lui Io Neagoe voievod şi domn a toată Ţara Românească şi ctitorii jupan Barbu marele Ban şi Pârvu vornicul şi Danciu şi Radu şi jupan Preda şi s-a săvârşit pe vremea egumenului Marcu. Cu mâna mult greşiţilor Dobromir, Dumitru şi Chirtop. Ispravnic jupan Stoian. S-a început şi s-a săvârşit la anul 7028, luna lui octombrie 1.

 

Veche vatră monahală, Sfânta Mânăstire Bistriţa este situată în zona de la poalele munţilor Căpăţânii, odinioară împădurită, pe malul drept al apei grăbite a Bistriţei de unde îşi va fi primit denumirea de provenienţă slavonă, “bîstro” însemnând “repede”. A fost construită de la început  ca o cetăţuie, căci  în zona submontană,  viaţa comunităţilor monahale se desfăşura mai lin, departe de hotarul primejduit al Dunării. Zona Râmnicu-Vâlcea-Târgu-Jiu era, totodată, şi cea mai populată, mai activă şi numărul mare de centre urbane ce s-au dezvoltat în epocă mărturiseşte despre o anumită înflorire economică, raportată la circulaţia de oameni  şi bunuri de peste munte în legătură cu Transilvania şi Balcani şi despre politica balcanică a domnitorilor români care sistematic aduceau şi aşezau meşteşugari balcanici în zonele subcarpatice.

Dovezile arheologice au confirmat aici locuirea de milenii a zonei până aproape de construirea primului stat dac, condus de Burebista (sec.I, î. Hr.). Mărturisesc despre acestea  fragmentele de ceramică din culturile Coţofeni, Glina, Verbicioara, începând cu anul 650 î.Hr., cel mai reprezentativ sit arheologic al comunei fiind necropola Ferigile – Costeşti, cu o suprafaţă de peste 9000 mp, dar nu şi singurul. La 5 km spre nord de Ferigile s-a descoperit o altă necropolă hallstatiană datând din jurul anului 450 î.Hr., primele dovezi arheologice fiind scoase la iveală înainte de primul război mondial,cu prilejul amenajării grajdurilor Şcolii de subofiţeri care ocupase clădirile mânăstirii. Pe parcursul reabilitării unor fundaţii, în anul 1962, tot în această incintă, sunt descoperite alte fragmente ceramice, ceea ce  a determinat Muzeul Judeţean Vâlcea şi pe profesorul Gheorghe Petre Govora să cerceteze necropola hallstatiană de la Bistriţa[1]. De atfel, dovezile de continuitate a locuirii dacice din zonă au fost atestate de cetatea dacică de la Buridava – Ocniţa, situată la 30 km spre vestul şi estul Carpaţilor.

Deşi au existat cetăţi dacice de piatră şi la Bistriţa sau la Arnota, materialul de construcţie se presupune că a fost folosit ulterior la ridicarea celor două aşezăminte.

Lângă Mânăstirea Horezu, pe Dealul Morii[2], la nici 3 km depărtare de Costeşti, s-a descoperit un tezaur din dinari romani datând din anii 78-34 î.Hr. şi o monedă datând din 223 d.Hr., ceea ce atestă faptul că pe văile locuite ale râurilor Horezu ( Romani ) şi Bistriţa, civilizaţia romană pătrunsese deja. Cea mai concludentă dovadă de romanizare a vechilor daci de pe teritoriul Costeştilor o constituie toponimele latine din întreaga zonă sudică a localităţii, zonă de contact efectiv cu cuceritorii romani : cătunul Ferigile, satele Văratici şi Costeşti, fostul cătun Gruşetu, cătunul Săcături, dealurile Băcila, Coasta Rea, Sudiş, Corneţel, Plopiş şi Sulac. Linia de stăpânire romană nu depăşea zona bine delimitată la nord de dealurile Dăroaia, Stogul şi Pădurea Mare[3] , fără a exclude schimbul continuu de valori materiale şi culturale între sudul şi nordul localităţii. După retragerea romană de pe teritoriul Daciei, dispusă de Aurelian în anul 271 d.Hr. sub presiunea marilor migraţii, teritoriul actual al Costeştilor a rămas, datorită vechiului drum de acces subcarpatic, într-o continuă legătură cu civilizaţa romană, apoi bizantină din sudul Dunării, de unde a penetrat progresiv spre zona noastră credinţa creştină ortodoxă, fiind elocventă descoperirea fibulei digitale romane din Costeşti pe teritoriul necropolei hallstattiene Ferigile în 1960-1964, încadrată în secolele VI -VII d.Hr., de tradiţie romano-bizantină.

Migraţia slavă a lăsat urme în fondul lexical, atestate din plin pe toponimele locale din Costeşti ( 40 % ) şi din antroponimele găsite în vechile hrisoave, care ne permit să reconstituim parţial istoria secolelor VII – X pe teritoriul actual al localităţii.

Prima zonă de toponime slave se situează compact în zona central – nord – vestică a comunei, cuprinzând satul Bistriţa, cătunele Căline  şi Mlăci, dealurile Stogul şi Neagota, râul Bistriţa, precum şi munţii Clăbucet, Zănoaga şi Govora.

A doua zonă, având proporţii mai restrânse, se situează în partea central-estică a localităţii, cuprinzând cătunul Blezeni, platoul fluviului Lunca, dealurile Zăton, Jidova, Jaroste, Sleme, Lazuri, Glăvoci. De asemenea, mai întâlnim toponime slave în punctul Rovine în sudul extrem al comunei şi muntele Comarnice în nord-estul extrem.

Într-o primă fază, migraţia s-a produs pe direcţia sud-nord, de-a lungul râului Bistriţa până în zona montană înaltă a izvoarelor Bistriţei, cu păstrarea toponimelor de origine geto-dacă – Măgura Albă, Bulzu, Cuca, Gurguiu şi o a doua fază produsă pe direcţia actuală Rm.Vâlcea, Ocnele Mari, Glăvoci – Costeşti, slavii stabilindu-se în cătunul Blezeni (central-est ), oprindu-se în masa compactă de localnici din cătunele Costeşti, Secăturile şi Grămeşti, populaţia autohtonă asimilând o serie de noi cunoştinţe agricole şi de creştere a animalelor.

În secolul  XIII, pe teritoriul Olteniei se cristalizează primele formaţiuni prestatale româneşti : cnezatele lui Seneslau, Litovoi şi Farcaş, cele din urmă situându-se chiar pe teritoriul vâlcean.  În această perioadă este probabil ca localităţile de la poalele Muntelui Buila să devină de sine stătătoare sub denumirile cunoscute astăzi.

Legenda întemeierii satului Bărbăteşti coboară toponimul acestuia în anul 1273 când Ladislau al II-lea, regele ungur, învinge şi ucide pe cneazul Litovoi într-o luptă decisivă pe teritoriul Vâlcei, iar fratele acestuia, Bărbat, reuşeşte să se răscumpere, întemeind apoi satul Bărbăteşti[4].

Legenda întemeierii satului Costeşti spune că sub poalele muntelui Buila s-au aşezat în vechime trei fraţi ciobani : Costea, Bărbat şi Dobre, întemeind satele Costeşti, Bărbăteşti şi Dobriceni. Putem data apariţia toponimului Costeşti în a doua jumătate a secolului XII, în vremea lui Litovoi şi Farcaş.

Secolul XIV marchează lupta de neatârnare a românilor din sudul Carpaţilor şi făurirea statului centralizat – Ţara Românească, amintind conţinutul unei alte legende locale culeasă în secolul XVII şi transmisă de secretarul  personal al voievodului Constantin Brâncoveanu, Antonio Maria del Chiaro, despre construirea Mânăstirii Arnota de către legendarul Negru-Vodă.

Tradiţia locală a întemeierii Costeştilor este reluată la începutul secolului al XIX-lea când pomelnicul bisericii Gruşeţu din 1834, începe cu “Io Radul Voevod Negrul”, apoi “Io Basarab voevod, întâiul Basarab” şi “Io Matei voevod, Basarab”.

Făurirea primelor formaţiuni prestatale româneşti din nordul Olteniei era deci proprie extinderii cultului creştin – ortodox şi întemeierii aşezămintelor monahale în Oltenia.

Datorită izolării sale, a facilităţilor oferite de peşterile calcaroase din zona bistriţeană şi a posibilităţilor de asigurare a existenţei, aceste locuri au atras călugări sihaştri încă de la 1300, ipoteză susţinută de arhim Chiriac Râmniceanu[5].

Într-un moment istoric în care Ţările Române se confruntau cu neîncetata ameninţare otomană, adoptând o politică  defensivă în căutarea unui echilibru, această pasivitate politică şi militară de la sfârşitul secolului al XV-lea  şi începutul secolului al XVI-lea este compensată de activitatea culturală şi artistică prin intermediul căreia domnitorii Radu cel Mare şi Neagoe Basarab au reuşit să exercite un eficient mecenat spiritual în întregul Orient ortodox ca succesori ai basileilor bizantini.

Înţelegând că în acest moment cel mai eficient mod de a rezista presiunii otomane este unitatea spirituală a supuşilor, Radu cel Mare şi Neagoe Vodă au fost, înainte de toate, preocupaţi de reorganizarea vieţii bisericeşti a ţării, reîntocmind Mitropolia de la Târgovişte şi întemeind Episcopia Buzăului. Tot prin grija lui Radu cel Mare , se tipărea aici la Mănăstirea Bistrița în 1508  “Liturghierul”, inaugurând activitatea tipografiei din Ţara Românească, primul stat din sud-estul european care beneficia efectiv de inovaţia lui Guttenberg.

Continuând politica culturală a înaintaşului său, Neagoe Basarab s-a făcut cunoscut pretutindeni prin rafinamentul cărturăresc şi prin neostenita grijă pentru lăcaşurile de cult în fruntea cărora avea să aşeze ctitoria sa fără pereche de la Curtea de Argeş.

Urmând exemplul domnitorului lor, principalii boieri ai ţării au înălţat propriile ctitorii pe care s-au ostenit să le înzestreze cu odoarele de cult necesare, gesturi nu doar de adâncă şi sensibilă pietate a căror origine isihastă este neîndoielnică, ci şi acte de necesară prudenţă. Baldovin logofătul, Radu şi Gal zidesc la începutul secolului al XV-lea Glavaciocul vechi; în secolele XV-XVI, Craioveştii, Buzeştii şi Floreştii construiesc sau susţin uneori mai multe mânăstiri fortificate, răspândite pe întreg cuprinsul ţării, refugii în grăbitele retrageri peste hotar şi redute puternice în caz de asediu.

În evul mediu românesc, mânăstirile adăpostesc nu doar odoare şi cărţi sfinte sau  hrisoave despre danii şi scutiri, ci înseşi familiile şi averea mobilă a ctitorilor, ascunsă prin tainiţe sau zidită chiar în clopotniţe (Cozia), motiv pentru rivali să “strice mânăstirea”, iar pentru fondatori să o refacă. Distrugerea Bistriţei Vâlcene, ctitoria puternicilor Craioveşti, a fost precedată şi urmată de episoade similare.

Fraţii Craioveşti, jupanii Barbu, Pârvu, Danciu, Radu au oferit Domnului şi au întărit mai multe mânăstiri. Pe lângă Bistriţa, a cărei zidire începea din 1488, după cât se pare, în imediata vecinătate a unei biserici mai vechi, închinate Sfântului Mare Mucenic Procopie, tot lor li se atribuie şi prima mânăstire de la Sadova, Topolniţa ( refacerea de la 1450 ), Jitianu, Bucovăţul vechi (ante 1509), Gura Motrului. Tot Craioveştii donează moşii Tismanei şi Coziei, sate sau venit anual mânăstirilor athonite Xenophonton, Sf.Pantelimon, Sf.Pavel, ajută la zidirea Mânăstirii Krušedol din Serbia și a basilicii San  Giorgio dei Greci de la Veneţia.

Cumpărând de la Constantinopol în 1497 moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul şi înzestrând ctitoria de la Bistriţa cu ele, boierii Craioveşti întăresc poziţia acestui aşezământ monahal ca al doilea centru de spiritualitate ortodoxă din ţară, după Mitropolia din Curtea de Argeş, unde se aflau moaştele Sfintei Muceniţe Filofteea, aduse în secolul al XIV-lea de voievodul Alexandru Nicolae Basarab (1352-1364).

Dintre cei patru fraţi, Barbu se retrage din viaţa politică în 1520, călugărindu-se la Mânăstirea Bistriţa, iar sora lor, Muşa, se retrage ca monahia Magdalena, la Corbii de Piatră, schit rupestru din Munţii Argeşului, datând de la sfârşitul veacului  al XIV –lea şi refăcut  la 1506. În casa lui Pârvu Craiovescu  este crescut cu grijă şi dragoste părintească Neagoe, “cel din os domnesc”, viitorul domn Basarab, iar între urmaşii lui Radu Craiovescu se vor număra, prin căsătoria fiicei lui Maria cu marele vornic Şerban – domnitorii veacului al XVII-lea : Radu Şerban, Constantin Şerban, Şerban Cantacuzino  şi Constantin Brâncoveanu.

Cu zestrea lor de odoare liturgice, moşii, venituri, din vămi sau scutiri, cu importanta bibliotecă  pe care o deţinea în secolul al XVI-lea, având aproape optzeci de manuscrise ale unor texte esenţiale pentru spiritualitatea ortodoxă, Mânăstirea Craioveştilor de la Bistriţa a însemnat pentru Ţara Românească tot atât de mult ca Neamţul  pentru Moldova. Familia Craioveştilor, de o anvergură politică, economică şi culturală modestă la acea dată, a ştiut să-l preţuiască pe eruditul, dar intransigentul patriarh Nifon al Constantinopolului, construind pas cu pas personalitatea celui ce avea să devină Neagoe Basarab Vodă (1512-1521).

Gloria Craioveştilor s-a clădit în mare parte târziu, în vremea lui Basarab cel Tânăr (1477-1482), consolidându-se apoi sub domniile lui Vlad Călugărul şi a lui Radu cel Mare, fiul său (1496-1508), într-o perioadă de pace la nordul Dunării. Evenimentele din sudul ţării, transformarea Croaţiei în paşalâc la 1493, a Muntenegrului  în sangeac la 1499, aduseseră Peninsula Balcanică sub stăpânire turcească, determinând un ultim val de emigraţie sârbească spre Muntenia şi Moldova. Au trecut astfel în principate, uneori şi în Transilvania, familiile fraţilor despoţi sau cnezi : Brancovici, Iacşici, Balş. Dintre fiicele lor şi-au luat soţii trei boieri Craioveşti, domni munteni, moldoveni, iar Maxim Brancovici, fost despot de Srem, devine mitropolitul Ţării Româneşti. O dată cu nobilimea sârbească şi muntenegrească, au trecut Dunărea  şi mulţi meşteşugari, artizani şi cărturari, a căror prezenţă se va face puternic simţită şi în viaţa artistică şi în cancelariile vremii.

Zugravul Dobromir din Târgovişte, care împodobise Biserica Mânăstirii Dealu în 1515 şi avea să zugrăvească în 1564 biserica Tismanei, răspunde patru ani mai târziu, în 1519, comenzii boierilor Craioveşti pentru a înfrumuseţa Mânăstirea lor de la Bistriţa, de data aceasta ajutat de Dumitru şi Chirtop .

Din categoria broderiilor liturgice, printre multe alte piese de o nepreţuită valoare, o menţiune specială îi revine epitrahilului  de la Bistriţa – dăruit de Barbu Craiovescu, operă care întăreşte presupunerea că monastirea adăpostea şi un atelier de broderie.

De asemenea, arta metalelor preţioase se bucură de o deosebită cinstire la Curtea domnească din vremea lui Neagoe Basarab, fiind cunoscute legăturile acestuia cu marile centre de  orfevrărie de la Sibiu şi Braşov. S-au  păstrat din acea perioadă chivotul monastirii Bistriţa (ante 1507), dăruit de ctitorii Craioveşti, cădelniţe, potire, panaghiarul şi ferecăturile bistriţene. Toate acestea vorbesc despre o  notă plină de somptuozitate şi elevată sobrietate în modalităţile stilistice diferite, evocând elemente de limbaj artistic specifice canoanelor din vechea tradiţie bizantină, dar şi ornamente gotice şi orientale.

Deşi fusese grav avariată de o incursiune armată a lui Mihnea Vodă cel Rău în 1509,  avea să fie grabnic reclădită în 1510, astfel încât în 1512, mânăstirea avea obşte şi egumen proprii.

Din hrisovul voievodului Vlad Vintilă de la Slatina (1532-1535), datat 12 februarie 1533, aflăm că “au jefuit ungurii Mânăstirea şi au tăiat şi pe călugări, atunci au pierit şi cărţile”, probabil documentele privitoare la proprietăţile funciare deţinute de mânăstire. În urma confruntării otomanilor care aduceau pe noul domn Vlad Înecatul  cu oştile trimise de Ştefan Mailath, voievodul Moise şi marele ban Barbu II  Craiovescu cad în luptă, iar ungurii au devastat mânăstirea.

Mânăstirea Bistriţa trece  printr-o perioadă de îndelungată suferinţă după moartea ultimului demnitar descendent direct din familia ctitorilor, egumenii ei desfăşurând acţiuni susţinute pentru apărarea proprietăţilor şi privilegiilor mânăstireşti. Cu toate acestea, viaţa obştei de călugări se desfăşura având o bogată activitate culturală, mai ales în limba română. Apare aici, în 1573, primul act mânăstiresc redactat în limba română de egumenul Eftimie ieromonahul.

Egumenii bistriţeni, ei înşişi rugători, dar şi oameni de arte neîntrecuţi,  formau aici importante şcoli de cultură: şcoala slavonă, şcoala slavo-română, şcoala de limba română. În secolul al XVII-lea, Monastirea Bistriţa a avut un rol important în evenimentele politice şi culturale ale ţării, adăpostind, în 1600, oastea lui Mihai Viteazul. În 1610 este găzduit aici ca înalt oaspete mitropolitul Matei al Mirelor (1550-1624), primul cronicar care menţionează Bistriţa, iar în 1613  se primeşte delegaţia care îl însoţea pe patriarhul Chiril al Alexandriei.

În a doua  jumătate a secolului al XVII-lea, Monastirea Bistriţa este înzestrată cu racla de argint aurit pentru sfintele moaşte (1656), donaţie a voievodului Constantin Şerban (1654-1658) şi a Domniţei Bălaşa, primind vizita patriarhului antiohian Macarie III, însoţit de arhidiaconul Paul de Alep, care nota despre Bistriţa că “ e clădită întocmai ca o fortăreaţă, fiind vestită în toată ţara pentru poziţia ei întărită ”.

Ca descendent al familiei Craioveştilor,vel spătarul Constantin Brâncoveanu  restaurează în 1683 mânăstirea, unde “multe a înfrumuseţat şi din nou a făcut”, întărindu-i proprietăţile, potrivit Pisaniei sculptate în piatră, încastrată în zidul actual al clopotniţei.

La sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul veacului al XVIII-lea se poate vorbi despre “marea lavră bistriţeană”, mărturie fiind cele patru schituri : Peştera, Peri, Păpuşa şi Patruzeci de Izvoare(Supiatră), mânăstirea cunoscând o nouă perioadă de progres, atât spiritual, cât şi economic. Arhimandriţii Partenie, Paisie, Ilarion şi Ştefan, egumeni cărturari, dar şi  cu o bogată activitate gospodărească, formează  obştea în spiritul isihast al Sfântului Ierarh Antim.

În vremea războiului ruso-turc (1787-1792), monastirea este prădată de armată, ca şi celelalte aşezăminte din apropiere, situaţia repetându-se şi în timpul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, când clădirile au fost grav avariate şi incendiate , “când au venit şi turcii în ţară”, egumenul numărându-se printre sprijinitorii mişcării pandurilor. La acestea s-au adăugat deteriorările datorate  cutremurului din 1838.

Starea avansată de degradare la care ajunsese ctitoria Craioveştilor îl determină pe arhimandritul Gavriil-egumenul să înainteze domnitorului Gheorghe Bibescu în 1845 un memoriu, care are ca rezultat decizia acestuia de a reface monastirea, începând lucrările în 1846, cu sprijinul arhitecţilor Ioan Schlatter şi Scarlat Beniş, până în 1848. Au fost întrerupte vreme de câţiva ani, abia în 1852 reluându-se lucrările de şantier, iar la 15 august 1855, Biserica Mânăstirii este sfinţită de către mitropolitul Nifon al Ţării Româneşti, în cinstea Adormirii Maicii Domnului, fiind prezenţi domnitorul Barbu Ştirbei şi soţia.

Peste câţiva ani, după vizitele domnitorului Al. I. Cuza  (1859) şi a lui Al.Odobescu, pentru a inventaria obiectele din tezaurul cultic şi patrimoniul cultural, podoabele bisericii au fost ridicate, averile secularizate, iar obştea împiedicată să se regenereze prin primirea monahilor mai tineri.

Domnitorul Carol I, vizitând în 1867 Mânăstirea Bistriţa , decide să-şi facă aici reşedinţa de vară, iar în 1878 se discută problema desfiinţării Mânăstirii Bistriţa..

În 1881, o comisie alcătuită din specialişti (arhitecţi, pictori)  stabileşte restaurarea mânăstirii, urmând ca, din 1883,  aici să se instaleze Şcoala de Subofiţeri, Ministerul Cultelor cerând ca “acei câţiva monahi să fie permutaţi la mânăstirea Polovragi”.Abia în 1907, arhimandritul Ambrozie Bosănceanu încearcă să refacă obştea monahală de la Bistriţa. O dată cu stabilirea aici a Societăţii “Acoperământul Maicii Domnului ” în 1912, se va ajunge în situaţia ca la 24 mai 1948, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să decidă ca Mânăstirea Bistriţa să se transforme în mânăstire de monahii cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, până în 1959, când mânăstirea a suferit aplicarea decretului 410.

În clădirile mânăstirii s-a instalat Grupul Şcolar nr.14 – Bistriţa, care a funcţionat aici până în 1982, din 1984 clădirile trecând iarăşi sub administrarea Sfintei Episcopii a Râmnicului, care deschide în 1986 lucrările şantierului de restaurare sub coordonarea Preacuviosului Părinte Arhimandrit Veniamin Micle.

Din 1992, Preasfinţitul Părinte Episcop Gherasim Cristea decide ca să fie aduse monahii care să contribuie la finalizarea lucrărilor  şi, alături de rugăciune, să revigoreze viaţa monahală, în tradiţia spirituală a acestui sfânt lăcaş, prin munca de restaurare şi conservare a obiectelor de patrimoniu bisericesc şi naţional.

Tânăra obşte monahală se află sub îndrumarea Preacuvioasei  Maici Starețe Mihaela Tamaș. Mănăstirea Bistriţa este iarăşi lăcaşul unde sufletele noastre cer ajutor dumnezeiesc şi mângâiere, sub ocrotirea Sfântului Cuvios Grigorie Decapolitul, ca “unii pre alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm“.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

---