Peștera

Sfântului Grigorie Decapolitul

Situată la intersecţia paralelei de 45º10΄30΄΄ latitudine nordică cu meridianul de 24º02΄30΄΄ longitudine estică, în zona carstică a masivului Buila – Vânturariţa, peştera Sf.Grigorie Decapolitul se deschide către Cheile Bistriţei pe versantul vestic al interfluviului Bistriţa – Romani.

Golul subteran, având o dezvoltare de cca 250 m, prezintă două deschideri : cea de acces, de 1,75 × 0,75 m şi respectiv de 12,00 × 10,5 cm, ambele cu orientare estică. Altitudinea absolută a cavităţii este de 750 m, iar cea relativă diferă, intrarea din amonte fiind de 44 m, iar cea din aval, folosită curent, la 60 m. Deşi lipsit de concreţiuni spectaculoase, interiorul peşterii se modelează interesant, cu felurite desene, forme de calcar, datorită depunerilor de carbonat de calciu în jurul unor corpuri străine.

Peştera adăposteşte o foarte bogată faună cavernicolă, formată din specii de lilieci, dar şi din micile insecte care trăiesc în depozitele de guano : coleoptere, diptere, araneide etc., adaptate mediului biologic specific, cu o temperatură constantă în timpul anului de cca + 14º C şi cu o umiditate ridicată. Având o foarte mare importanţă biospeologică, peştera cunoscută şi sub numele de „Peştera Liliecilor”, prezintă cea mai estică apariţie de faună troglobiontă din Carpaţii Meridionali.

Golul subteran, Peştera, are două deschideri: Intrarea în Peşteră cu de înălţimea 1,50m şi lăţimea de 0,80m şi respectiv Fereastra Peşterii cu înalţimea de 12,00m şi lăţimea de 10,50m.

Intrarea în Peşteră se face printr-un culoar îngust şi scund de aproximativ 10m, acesta conduce în Galeria Principală, asemenea unei Săli spaţioase. Înaintea unei scări, la aproximativ 10m se află o Lespede suspendată de pe care se ajunge în Galeria Superioară a peşterii de mici dimensiuni. Din Galeria Principală se urcă un prag şi se pătrunde în Culoarul Izvorului, în care se află un mic bazin ce acumulează apa de infiltraţie.

Punctele de interes ale Peşterii Sfântului Grigorie Decapolitul sunt cele două biserici Ovidenia şi Sfinţii Arhangheli, construite de călugării Monastirii Bistriţa încă din secolul al XVI-lea.

În direcţia vestică a Galeriei Pincipale se află culoarul care duce la Biserica Ovidenia. Tot din Galeria Principală o scară coboară spre est în Fereastra Peşterii unde este amplasată Biserica Sfinţii Arhangheli, la o distanţă de aproximativ  50m de la Biserica Ovidenia.

Potrivit unei tradiţii consemnate de arhimandritul Chiriac Râmniceanul, Peştera Sfântului Grigorie a fost descoperită şi folosită înainte de zidirea Monastirii Bistriţa. A fost menţionată prima dată documentar în secolul al XVII-lea de către Mitropolitul Matei al Mirelor refugiat aici din egumenia Monastirii Dealu, datorită năvălirii în Ţara Românească a principelui Gabriel Bathory, la finele anului 1610. Ulterior a fost consemnată în numeroase documente, iar din 1796 a rămas o imagine a Peşterii realizată de către Dionisie Eclesiarhul.

Primele date istorice au fost consemnate de cercetătorul Alexandru Odobescu care descifrează în 1860 incrispţia pisaniei Bisericii Sfinţii Arhangheli.

Dacă din aceste secole se păstrează descrieri generale, în secolul XX creşte interesul oamenilor de ştiinţă şi cultură faţă de acest spaţiu încărcat de istorie şi spiritualitate. După înfiinţarea institutului de speoplogie din Cluj în anul 1920, savantul Emil Racoviţă şi colaboratorii săi cercetează ştiinţific Peştera iar în 1933 Virgil Drăghicescu descrie peştera, forma şi dimensiunea bisericilor.

În anul 1934 protosinghelul Ilarion Cristea înaintează un raport Episcopiei Râmnicului prin care aduce la cunoştintă necesitatea asigurării protecţiei peşterii, care ”a fost şi este la discreţia tuturor”[1].

La 20 ianuarie 1941 s-a format un Comitet de Restaurare a Bisericilor din Peşteră format din 5 ieromonahi (Teofil Niculescu, Exarh al Monastirilor din Oltenia; Ilarion Cristea, stareţul Bistriţei; Nicandru Neacşu, stareţ al Arnotei; Varnava Lasconi şi Inochentie Hăţiş de la Monastirea Bistriţa).

Părintele Dumitru Bălaşa a sintetizat în 1957 toate rezultatele cercetărilor despre peşteră de până atunci. Când mănăstirea Bistrița a fost închisă conform decretului 410/1959, peşterea a trecut în administrarea Muzeului Judeţean Vâlcea şi a fost electrificat spaţiul subteran. În anul 1998 Peştera a revenit din nou  în grija Mănăstirii Bistriţa prin Hotărârea Consiliului Judeţean Vâlcea.

Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul

În zona Mănăstirii Bistriţa-Vâlcea a existat o veche vatră monahală, Arhimandritul Chiriac Râmniceanu susţine că în jurul anului 1300, existau aici călugări isihaşti.

Alexandru Odobescu scria: ”Aici din vremi nememorate au trăit pustnici”. Dovezi istorice despre pustnicii din Peşteră avem doar din secolul al XVII-lea când Mitropolitul  Matei al Mirelor a fost adăpostit aici de egumenul Teofil ieromonahul. Prima atestare documentară se păstrează de la arhidiaconul Paul de Alep, datează din anul 1657 şi menţionează existenţa alături de  Biserica Sfinţii Arhangheli a unei chilii locuită în permanenţă de un călugăr.

Pomelnicul Mănăstirii Bistriţa copiat după cel vechi la sfârşitul secolului al XVIII-lea  include şi Pomelnicul Sihăstriei Peştera, fiind menţionaţi pustnicii acestei sihăstrii. În cartea Peştera Sfântului Grigorie de la Mănăstirea Bistriţa, Arhim.Veniamin Micle prezintă un număr de 24 de monahi care au trăit aici între secolele al XVII-lea şi al XX-lea.

S-a încercat o identificare a călugărilor sihaştri peştereni după Pomelnicul Mănăstirii Bistriţa, iar din diverse documente s-a realizat şi o cronologie a vieţuirii acestora. Sunt enumerate nume ca: schimonahul Dionisie – a doua jumătate a secolului al XVII-lea; schimonahul Pahomie; schimonahii Ioanichie şi Mihail – prima jumătate a secolului al XVIII-lea; ieroschimonahul Macarie – în anul 1735 era cunoscut ca rugător ales către Dumnezeu; monahii Dosoftei, Daniil; ieroschimonahul Antonie – 1788; ultimii trei au fost schimonahul Ilarion, ieromonahii Varnava şi Varlaam. Schimonahul Ilarion a pustnicit în peşteră prin anii 1830-1840. Acesta a fost ultimul sihastru peşterean din secolul al XIX-lea.

După secularizarea averilor mănăstireşti, efectuată în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în anul 1863, viaţa monahală cunoaşte un mare declin. Călugării rămaşi în mănăstiri devin slujbaşi, angajaţi ai statului, cu obligaţii de servici. Abia un secol mai târziu peştera va mai avea un vieţuitor – ieromonahul Varnava Lasconi. Despre el povestesc şi azi oamenii din aceste locuri. După 1940 s-a retras în peşteră, ducând o viaţă aspră, oficiind şi diverse slujbe și rugăciuni la care participau credincioşii. A trecut la cele veşnice în anul 1950.

În urma cunoscutului Decret nr. 410 din 1959, când mii de monahi şi monahii au fost constrânşi de autorităţile comuniste să părăsească mănăstirile, s-a refugiat în peşteră ieromonahul Varlaam, călugăr de la mănăstirea Arnota din apropiere. Este obligat însă de autorităţi să plece de aici. A rămas în istoria spiritualităţii ortodoxe române ca ultimul monah care a încercat ”să ţină aprinsă flacăra candelei Sihăstriei din Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul, în secolul al XX-lea.”[2]

Biserica Ovidenia

Schitul (biserica) Ovidenia, închinată Intrării în Biserică a Maicii Domnului,  este cel mai vechi monument din Peşteră, datând de la sfârşitul secolului al XV- lea şi este ctitorie a ieromonahului Macarie, egumen al Mânăstirii Bistriţa (1494 – 1594), ulterior ales episcop al Râmnicului şi ridicat la rangul de mitropolit al Ţării Româneşti de către vodă Neagoe Basarab.

Biserica impresionează prin amplasarea într-un spaţiu greu accesibil, pereţii laterali ai galeriei au fost completaţi cu zidărie de cărămidă, bolta fiind constituită din stânca calcaroasă. Spaţiul de dimensiuni mici orientat spre vest, este împărţit de catapeteasma zidită din cărămidă, formând naosul şi altarul.

Autorii picturii murale nu se cunosc, se poate ca pictura să fie realizată de către monahi bistriţeni formaţi pe lângă echipele de pictori care au lucrat la celelalte locaşuri de cult existente în Monastirea Bistriţa.[3]

Mărturii despre realizarea sau refacerea picturii Bisericii Ovidenia se păstrează în pisania redactată în 1829: ”Această sfântă biserică, ce prăznuieşte Ovidenia, acum la al treilea rând s-a preînoit şi s-a împodobit cu zugrăveală de Sfinţia Sa robul lui Dumnezeu chir Gavriil arhimandrit şi egumen al sfintei şi dumnezeieştii Bistriţa”.

Naosul dreptunghiular, de mici dimensiuni (3 × 2,20 m) prezintă peretele nordic şi cel estic din modelarea galeriei, ca şi bolta, iar în cei laterali sunt practicate firide. Catapeteasma este din zidărie de cărămidă, având doar două deschideri. Deasupra uşii împărăteşti este aplicată o cruce de piatră, iar în spatele catapetesmei este practicată o firidă în dreptul icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului.

Absida altarului, de formă neregulată este obţinută din extremitatea galeriei, completată parţial cu zidărie de cărămidă, iar Sf.Masă şi Proscomidiarul au fost  cioplite în piatră.

Pictura bisericuţei este păstrată parţial atât de la prima ctitorie, cât şi de la ulterioarele restaurări, remarcându-se icoanele împărăteşti ale catapetesmei, iar în naos – portretele ctitorului şi al ultimului restaurator, egumenul Daniil.

Dominată de imaginea Sfintei Înălţări a Domnului, catapeteasma este încadrată în dreapta de fresca reprezentând aducerea la Templu a Maicii Domnului, la vârsta de trei ani, de către Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana, iar în stânga de imaginea Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul, modelul asceţilor ortodocşi, zugrăvit cu aripi, căci a trăit o viaţă îngerească. Urmează Sfinții Mucenici Gheorghe şi Dimitrie, iar pe peretele opus, Sfântul Apostol Ioan, ucenicul iubit al Mântuitorului.

De-a lungul timpului, pictura bisericii a fost restaurată în 1649, în 1769 şi în 1828.

Biserica Sfinții Arhangheli

Este amplasată în dreptul deschiderii mari a peşterii şi a fost ctitorită în 1633 de către mitropolitul Teofil, iniţial egumen al Mânăstirii Bistriţa, în semn de recunoştinţă către Dumnezeu şi Sfântul Grigorie Decapolitul. Restaurată între 1781 – 1782 de către arhimandritul Ştefan şi în 1829 în urma unor incendii provocate de jefuitori ai peşterii, păstrează straturi succesive ale picturii, aparţinând probabil lui Efrem Zugravul şi respectiv lui Partenie monahul.

Construită din piatră şi cărămidă, fără turlă, biserica este împodobită doar de brâul zimţat de cărămidă la partea superioară, de chenarul cu motive geometrico – florale al uşii de intrare şi de chipurile în frescă ale ocrotitorilor săi, Sf.Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail. Chilia de alături era în trecut o clădire separată.

Pătrunzând în Sfântul Lăcaş de tip sală, având 6,75 m × 3,15 m, spaţiul este compartimentat tradiţional, în pronaos, naos şi altar. Pronaosul este acoperit de o boltă semicilindrică şi separat de naos printr-un timpan de cărămidă sprijinit pe doi stâlpi dreptunghiular, cu postament din zidărie.

Naosul este acoperit tot cu o boltă semicirculară. Absida Sf.Altar, semicirculară atât la interior, cât şi în exterior, este acoperită de o calotă sferică. Lumina naturală pătrunde aici prin trei ferestre înguste practicate în zidul gros; fereastra mai mare este dispusă pe axul Sf.Mese, iar cele laterale, înguste, sporesc farmecul unei arhitecturi simple, alături e firida proscomidiarului mai înaltă şi diaconicului, cu ornamente florale.

Pictura, executată în frescă, se desfăşoară după iconografia rânduită de Erminia bizantină. Calota Sf.Altar este dominată de imaginea Maicii Domnului Orantă încadrată de Sf.Arhangheli.

Naosul poartă în centrul bolţii imaginea Pantocratorului înconjurat de cetele heruvimilor şi serafimilor cei cu şase aripi. Pereţii laterali prezintă un registru superior de medalioane cu sfinţi mucenici, având intercalate decoruri florale, iar în zona mediană sunt zugrăviţi Sf.Ioachim şi Ana, Sf.Ioan Evanghelistul, Sf.Nicolae, Sf.Cuvioşi : Simeon, Sava, Antonie. Timpanul vestic redă scena Ridicării la Cer a Sf.Prooroc Ilie şi Jertfa lui Avraam şi chipurile a doi sfinţi mucenici.

În pronaos, apare chipul Maicii Domnului înconjurată de heruvimii cei cu ochi mulţi, de serafimi şi de sfinţi cuvioşi : Sf.Grigorie, Sf.Parascheva şi de Sf.Alexie şi Marina. În registrul median sunt zugrăviţi arhimandriţii Ştefan, Grigorie şi alţi doi ctitori neidentificaţi.

Naosul de formă pătrată are prevăzute în peretele sudic două firide, imitând ferestrele, iar în cel nordic lângă altar o uşă de intrare din spatele bisericii.  Absida sfântului altar, semicirculară atât în partea interioară cât şi exterioară, este acoperită cu o calotă sferică. Sfânta Masă, confecţionată din piatră este adosată zidului estic, sub fereastra centrală.

Proscomidiarul se află într-o nişă în partea de nord a  absidei altarului iar diaconiconul este reprezentat de două firide aflate în partea de sud a altarului.

Pardoseala interioara se afla sub nivelul de călcare exterior, exista o diferenţa de nivel între pardoseala chiliei si cea a bisericii.

Zidăria este realizată în cea mai mare parte din cărămidă, doar în zonele de nord şi vest ale construcţiei se observă o structură neomogenă prin intercalarea unor bucăţi de piatră de râu sau calcaroasă. Construcţia nu este în totalitate tencuită, ci numai altarul şi partea de sud. Cărămida folosită la construcţie, atât cea veche, cât şi cea nouă au aproximativ aceleaşi dimensiuni.