MÂNĂSTIREA ARNOTA
Incintă fortificată, amplasată strategic în nordul Olteniei, „ sus pe panta cea mai înaltă a munţilor” , Mânăstirea Arnota este indisolubil legată de muntele ctitorului său, Matei Basarab vodă, fiind lăcaşul unde acesta şi-ar fi dorit odihna şi devenind printr-un complex de împrejurări, în 1658, locul său de reînhumare.
Matei vodă a fost înmormântat în Biserica domnească din Târgovişte, alături de Doamna Elina, soţia sa şi fiul lor Mateiaş. În împrejurările tulburi după sfârşitul domniei sale, seimenii din oastea sa s-au răsculat şi au profanat mormintele din biserică, scoţând afară osemintele voievodului, care au fost strămutate apoi cu mare cinste de către Mihnea Radu III în biserica Mânăstirii Arnota, zidită, se pare, pentru a fi necropolă familiei acestuia.
Asupra începuturilor şi evoluţiei istorice a Mânăstirii Arnota s-au emis în literatura de specialitate diverse păreri. Legenda consemnată de C.Bilciurescu în lucrarea sa „ Mânăstirile şi bisericile din România ” relatează pericolul prinderii lui Matei Vodă pentru a fi mazilit la Constantinopol. Refugiat, după o luptă grea cu turcii în plaiurile Vâlcei, în munţii Arnotei, urmărit de aceştia, s-ar fi ascuns într-un lac cu răchită, alături de un arnăut devotat, care şi-a schimbat veşmintele cu Domnia sa. Turcii nu l-au recunoscut pe domn, tăind capul arnăutului.
Ca semn de recunoştinţă înaintea Domnului şi preţuire pentru jertfa acestuia, Matei vodă a decis să întemeieze aici lăcaş de închinăciune, închinându-l Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, ocrotitorii săi din acele zile.
În 1932, în dreptul Sf.Altar, executându-se reparaţii, delegaţii Comisiei Monumentelor Istorice au descoperit cărbuni, lemne, rogoz cu care se presupunea că a fost asanat amplasamentul.
Imaginea Mânăstirii Arnota apare şi în copia datând din 1830 a tabloului votiv din secolul al XIV-lea(1520) reprezentând retragerea la Mânăstirea Bistriţa a ctitorului, banul Barbu Craiovescu.
Săpături arheologice din 1974 au certificat existenţa urmelor unei alte biserici, încă nedatate la temelia actualei biserici.
O altă tradiţie, provenind de la călugări din Ţara Sfântă, menţionează că aceste locuri purtau numele de „Sihăstria de pe Muntele Eleonului” încă din secolul al XV- lea, perioadă în care s-ar fi nevoit aici sihaştri, într-o bisericuţă din lemn, având hramul „Înălţarea Domnului”, arsă mai târziu de către turci. Matei Basarab, preocupat de viaţa politică, dar şi de cea religioasă, auzind de sfinţenia acelor călugări, îi sprijinea material, salvându-se în 1633 în acel episod dramatic cu turcii datorită rugăciunilor. Pentru aceasta a început zidirea unei biserici din piatră, transformând vechea Sihăstrie Eleonul în mânăstire cu viaţă de obşte, pe care a numit-o Arnota ( în limba slavonă traducându-se prin „mânie”, „impetuozitate”, „furtună” ).
Deosebit de interesante sunt documentele vremii care oferă mărturii despre întemeierea acestei sfinte mânăstiri. Paul de Alep afirma că tatăl lui Matei Basarab, – Danciu vel Vornic din Brâncoveni „a clădit (aici) o biserică de lemn“ ; după ce acesta a murit în Transilvania, Matei Basarab „a trimis după rămăşiţele sale pământeşti şi le-a adus aici.Apoi îndată a început să ridice toată clădirea din piatră, cu ziduri înconjurătoare, cu chilii frumoase şi cu o biserică înzestrată cu multe avuţii şi comori.“ Din „cartea“ lui Partenie, – Patriarhul Constantinopolului, din decembrie 1643, reiese că Mânăstirea Arnota, „fiind învechită, din vremuri neştiute şi ruinată“, Matei Basarab „a ridicat-o de jos, chiar din temelii, cu multe cheltuieli şi osteneli“.
După întemeierea mânăstirii, domnitorul a mai construit o fânână, unde apa se aducea „din vârful muntelui, de la o depărtare de o sută şi patruzeci şi patru de stânjeni“(circa 300 m) şi „o cruce mare de piatră“, remarcată de Paul de Alep, dar dispărută între timp.
Fundaţia lui Matei Basarab a fost deci ridicată pe locul unui aşezământ mai vechi, probabil acel schit modest, având un lăcaş din lemn, ctitorit de urmaşii Craioveştilor, boierii Danciu vornicul din Brâncoveni, tatăl lui Matei Basarab, împreună cu Radu Postelnicul, fratele său, conform consemnărilor lui Paul de Alep. Momentul construirii acestui schit a avut loc înainte de 1595, când Danciu vornicul şi-a găsit moartea în Transilvania, fiind trimis în solie de către Mihai Viteazul. Dania făcută de Matei Basarab şi doamna Elina în 7130 ( 1621 – 1622 ) Arnotei ne face să presupunem că ansamblul mânăstiresc de pe muntele odinioară împădurit al Builei era construit înainte de investirea sa ca domn al Ţării Româneşti în 1632. De altfel, şi din documentul emis în decembrie 1643 de către Partenie, patriarhul Constantinopolului, rezultă că la Arnota a existat o zidire mult mai veche, ruinată probabil de cutremurul din 1628, care a fost refăcută „din temelii” de către Matei vodă.
Inscripţia unui clopot dăruit Mânăstirii Arnota în 7143 (1634 – 1635), precum şi un document datat 17 aprilie 1637, precizează că Arnota este „…făcută şi întemeiată…din temelie…” de Matei Basarab. În aceeaşi perioadă, într-un hrisov din 23 aprilie 1638 se susţine această ipoteză, Domnul subliniind că el însuşi a zidit aşezământul, atribuindu-i darea vinăriciului din satele Costeşti, Bărbăteşti şi Dobriceni, împreună cu o treime din veniturile vămii din Câineni. La 11 iulie 1636, vieţuitorii de atunci ai Arnotei cumpărau o obcină la Bogdăneşti, Vâlcea.
Pentru că un ansamblu aflat în ruină şi părăsire nu se cerea înzestrat cu clopot, se presupune că în anul imediat urcării în scaunul domnesc, Matei Basarab iniţiase la Arnota ridicarea zidurilor împrejmuitoare, înglobând şi noul turn cu funcţie de clopotniţă şi de acces în incintă, apoi celelalte clădiri aferente, adosându-le zidurilor de incintă, terminate în 1637. Iniţial, aşezământul funcţionase, probabil, doar cu un modest paraclis din zidărie, cuprins în latura chiliilor. Astfel, din aprilie 1638, Arnota dispunea de toate condiţiile necesare întreţinerii, inclusiv înzestrarea cu venituri şi moşii, cu lucrările complet terminate.
Arhitectura
Zidită în stil bizantin, la vremea când încă se conturau trăsăturile stilului muntenesc, biserica mică de plan triconc, având lungimea de 11,7 şi 7,2 m în dreptul absidelor (14,1 m × 3,5 m transept), este armonios proporţionată. Nişele ce sprijină absidele laterale se păstrează doar spre vest. La înălţimea de 5,7 m se ridică arcadele pe care se sprijină bolţile. Altarul este acoperit cu o boltă absidială. Naosul este încoronat cu o turlă zveltă ce se descarcă pe pandantivi, octogonală, atât la interior, cât şi la exterior.
Pronaosul, de formă dreptunghiulară, poziţionat cu dimensiunea transversală pe axul bisericii, este boltit cu două calote pe pandantivi, separate printr-un arc în axul de intrare.
Pridvorul actual, adăugat ulterior, deschis, pe coloane de cărămidă, este uşor supralărgit faţă de naos şi pare o interpretare locală a planului de cruce greacă înscrisă.
Boltit cu turlă octogonală la exterior şi circulară la interior, pridvorul bisericii de la Arnota prezintă caracterele specifice arhitecturii din epoca lui Matei Basarab şi pare mai masiv faţă de silueta armonioasă a bisericii, după cum aprecia şi N.Ghica Budeşti.
Faţadele bisericii, în aceeaşi manieră bizantină, au fost iniţial modelate din cărămidă aparentă, formând asize verticale şi orizontale ce alternau cu brâie de tencuială; absidele şi transeptul prezintă cornişe cu două rânduri de zimţi, două registre de ocniţe separate de un tor încadrat între alte două rânduri de zimţi.
Confruntarea aspectului de azi al bisericii cu cel oferit de macheta din tabloul votiv, precum şi deosebirea dintre structura şi paramentul altarului, naosului şi a pronaosului, executată exclusiv din cărămidă aparentă, de cea a pridvorului, întăresc presupunerea că primele trei încăperi ar fi putut fi construite la începutul veacului al XVII-lea de către Matei Basarab, pe locul vechii bisericuţe de lemn .
Pentru datarea bisericii, singura care se mai păstrează integral din fostul complex monastic din secolul al XVII-lea, în lipsa obişnuitei pisanii sau altor surse istorice, devine necesară analiza arhitecturii.
Între structura planimetrică de formă triconcă adoptată, pe baza căreia au fost adoptate soluţiile de boltire şi plastica arhitecturală, precum şi aparatul decorativ exterior se pot stabili analogii cu elemente similare aparţinând bisericii din Mânăstirea Crasna – Gorj.
Registrul superior al faţadelor celor două biserici este decorat cu o sucesiune de firide scunde, profilatura bazei şi a tamburului turlei centrale prezentând asemănări arbitrare, ca, de altfel şi nişa semicirculară în plan a proscomidiei şi pereche de firide alăturate dispuse către est.
Soluţia pronaosului de la Arnota se deosebeşte însă net de rezolvarea adoptată la Crasna. La Arnota, acest compartiment este uşor supralărgit şi boltit cu două calote despărţite de un arc median, în vreme ce la Crasna, pronaosul este acoperit cu o boltă semicilindrică longitudinală provenind din vechiul sistem de boltire din Ţara Românească, utilizat sporadic şi la câteva biserici din vremea lui Matei vodă.
Lăcaşul așezământului de la Arnota are ca termen ante quem pentru reedificare 23 aprilie 1638, pictarea intervalului datând din 1644, după cum semnează zugravul Stroe din Târgovişte.
Deoarece între momentul terminării lucrărilor de construire a unui monument şi executarea picturii interioare este obligatorie trecerea câtorva ani pentru uscarea tencuielii spre a face posibilă aderenţa mortarului de frescă în condiţii optime, se justifică şi datarea pentru refacerea din temelii a lăcaşului Arnota – cca 1637.
Imaginea bisericii din tabloul votiv nu prezintă pridvor, ceea ce face ca datarea pridvorului să devină prilejul unor alte controverse şi ipoteze. Pridvorul este delimitat perimetral de şase arcade înalte, cărora li se adaugă una mai scundă, în axul longitudinal al edificiului, dispusă în dreptul intrării.
Frontoanele curbe ale faţadelor sunt elemente de tradiţie veche în arhitectura muntenească de zid, coexistând cu prezenţa elementului nou – turla. Frontoanele curbe se utilizează doar pentru marcarea în faţadă a boltirilor semicilindrice ale naosului la monumentele de structură de tipul „în cruce greacă înscrisă”, precum şi la triconcurile de la Cozia şi Dealu, unde era marcat capătul vestic al bolţii longitudinale „în leagăn” a pronaosului.
Gr.Tocilescu în „Raporturi asupra câtorva monastiri, schituri şi biserici din ţară” (1887), data acest pridvor pe baza textului unor însemnări care se refereau la lucrările întreprinse de Constantin Brâncoveanu mare spătar, între 1682 şi 1686.
E.Lazarescu afirmă că pridvorul actual înlocuieşte cu certitudine pe cel originar despre care nu ştim ce plan şi ce dimensiuni a avut (Istoria Artelor, vol.II, p.25).
Cornelia Pillat datează pridvorul nu mult după 1644, atribuind ctitoria lui Preda Brâncoveanu, care, după cum nota Paul de Alep, luase sub îngrijirea lui multe din ctitoriile voievodului.
Urcat în scaunul domnesc, Constantin Brâncoveanu dispunea înnoirea ansamblului monastic de la Arnota, ajuns „…la mare pustiire şi surpare…” datorită „întâmplării vremurilor, din desele şi cumplitele răzmeriţe şi din slăbiciunea celor ce au fost mai înainte chivernisitori…”. Între alte lucrări din epoca brâncovenească se numără şi refacerea în 1694 „…de iznoavă din temelie…”a vechii fântâni rămase din vremea lui Matei Basarab.
Chipurile lui Preda Brâncoveanu şi fiul său Papa, tatăl lui Constantin Brâncoveanu, sunt zugrăvite în tabloul votiv din pronaos. Matei Basarab l-a asociat consecvent pe nepotul său Preda Brâncoveanu în acţiunile de refacere din temelie a unor locaşuri sau ansambluri monumentale ridicate iniţial de strămoşii săi pe linie paternă din familia Craioveştilor.
Cu privire la înfăţişarea de detaliu a arhitecturii ansamblului de la Arnota, la mijlocul secolului al XVII-lea şi chiar mai târziu, se păstrează o însemnare lapidară a lui Paul de Alep, aflat la Arnota între 5 şi 7 iulie 1657 : „monastire frumoasă”, clădită în întregime „din piatră, cu ziduri înconjurătoare, cu clădiri frumoase şi cu o biserică înzestrată cu multe avuţii şi comori”. Având excelente condiţii naturale de apărare datorită configuraţiei amplasamentului, Mânăstirea Arnota era accesibilă pedestru, nemaifiind prevăzută cu amenajări defensive de tip special, apărarea întregului ansamblu mânăstiresc fiind asigurată doar de zidurile înalte care împrejmuiau incinta dreptunghiulară.
Incinta iniţială, de dimensiuni restrânse (cca 25 × 38 m) era încadrată de construcţii pe laturile de sud şi vest. Latura de est era liberă, degajată de orice clădire, aspect probabil şi pe latura de nord, datorită împrejurărilor exercitate de povârnişul terenului alăturat.
Epocă marcată de constante preocupări pentru dotarea ţării cu puncte de apărare şi refugiu, perioada domniei lui Matei Basarab, ca urmare a politicii consecvente a acestuia pentru păstrarea autonomiei politice, a orientat eforturile constructive către înzestrarea cu noi şi redutabile fortificaţii şi amenajări defensive. Dispunerea cetăţilor mânăstireşti din epoca lui Matei Basarab demonstrează că ele împânzeau întreg teritoriul, fiind amplasate cu precădere în poziţii strategice dominante, atât pe linia Dunării sau în preajma trecătorilor dinspre munţi, cât şi de-a lungul marilor artere de comunicaţie şi comerţ.
Cele mai multe ansambluri monastice construite în această epocă, alături de scopurile religioase, explicabile prin mentalitatea vremii, legată de principiile dogmei creştine, cu dimensionări bine determinate între divinitate, om şi mediu, aveau drept principală caracteristică amenajările defensive, uneori constituind adevărate fortificaţii.
Prevăzute adesea cu puternice ziduri de incintă înalte de 6 – 8 m, întărite cu contraforturi şi străpunse de ambrazuri, incintele aveau dispuse la colţuri sau de-a lungul cortinelor turnuri de flancare, protejând accesul principal printr-un masiv turn de poartă, ce cumula şi funcţia de clopotniţă. Gangul intrării era închis cu porţi din lemn, căptuşite la exterior cu benzi metalice ţintuite. La interior, întărirea închiderii se realiza cu ajutorul unor puternice grinzi mobile care glisau în grosimea zidurilor.
În afara acestor elemente, capacitatea defensivă a ansamblurilor mânăstireşti în epoca mateină a fost sporită prin folosirea condiţiilor specifice oferite de cadrul natural înconjurător, putându-se vorbi de construirea unor cetăţi de refugiu şi apărare integrate unui sistem defensiv general, conceput la scara întregului teritoriu.
La mijlocul secolului XIX, cu excepţia bisericii, toate clădirile au fost demolate şi rezidite din temelii, ca urmare a avariilor provocate de cutremurul din 1838. Lucrările desfăşurate între 1852 şi 1856 s-au executat după planurile „arhitectorului mânăstiresc”. Johann Schlatter, împreună cu S.Benis şi I.Freywald, având drept scop transformarea întregului ansamblu în închisoare politică, după cum dispusese Barbu Ştirbei vodă. Chiliile dispuse pe latura sudică şi nordică, alături de mica poartă de intrare şi de clopotniţă, comunicau cu exteriorul printr-o galerie din lemn. S-a procedat la înlocuirea vechilor clădiri cu altele noi, tratate într-un hibrid stil neoclasic, la modă în acea perioadă, fără a avea nici o legătură cu tradiţiile artistice româneşti şi lipsit de interes artistic şi arhitectural.
Ocupând aripa vestică a incintei monahale, arestul politic proiectat la dispoziţia lui Ştirbei – vodă după epoca de tulburare ce o adusese revoluţia de la 1848, părea, din punctul de vedere al confortului, mai monahal decât chiliile. V.Drăghiceanu consemna în 1909, înnoirea chiliilor din dispoziţia lui Vodă – Cuza, în acelaşi scop, „de a interna pe potrivnicii gândurilor şi domniei lui” .
Având trei corpuri de apartamente cu câte două etaje, o cameră cu fereastră mare pentru gardian şi o cameră mare, celulă, cu fereastră mică, evazată, lângă care se afla carcera. Alte două carcere erau poziţionate în corpul de administraţie, „toate aşa de mici că de abia putea încăpea un om”.
Catapeteasma realizată în 1705, în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, deşi de dimensiuni relativ reduse, rivaliza cu cea de la Mânăstirea Hurezi.
Ornamentele geometrice se combină expresiv cu cele florale, acordând reliefului o mare fineţe. Expresia arhitecturală este amplificată de colonetele lucrate „a jour” şi de iconiţele decorate pe margine cu motive vegetale. Poleită cu aur, tâmpla din biserica Arnotei se afla în 1913 la Muzeul de Artă Religioasă, apoi la Mogoşoaia. Astăzi aparţine colecţiei Muzeului Naţional de Artă.
Restaurarea „de iznoavă din temelie” din epoca lui Constantin Brâncoveanu lasă ca mărturie despre dragostea de cele sfinte şi uşa de la intrarea bisericii, sculptată delicat cu rincea-uri pe margini, încadrând pătratele sculptate cu variate motive florale şi geometrice întrepătrunse. Iniţial destinate bisericii mari de la Mânăstirea Bistriţa, în 1688, având 1,95 × 1,24 cm, au fost executate în lemn de castan de un meşter străin Basili Iaroch Shigir, după incizia în limba latină.
Înstrăinate după demolarea vechilor clădiri la Bistriţa, canatul stâng a fost dus la Arnota şi adaptat prin tăiere la adaptarea în biserică, celălalt fiind destinat bisericii schitului Peri.
Unitate şi diversitate în programul iconografic
Având o decoraţie clasică, atât ca proporţie, cât şi ca reprezentare, pictura epocii mateine se opunea concepţiei istorico – literare a picturii paleologe de secol XIV, monumental reprezentată de ansamblul mural de la biserica Sf.Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeş şi de pronaosul bisericii mari de la Cozia. Detaşându-se de stilul livresc al picturii athonite de secol XVI în care au fost compuse ansamblurile din pronaosul bisericii monastirii Tismana şi cel al monastirii Snagov, precum şi decoraţiile altor monumente mai reduse ca dimensiuni ( Călui, Bolniţa Coziei ), în cazul ansamblurilor de secol XVII s-a fixat sistemul adoptat în raport cu dimensiunile monumentelor, încă din secolul al XIV –lea, folosit deja în sec. al XVI –lea la naosul Bisericii din Stăneşti – Vâlcea şi Bucovăţ.
Scopul urmărit era de a se da ciclurilor iconografice şi scenelor expunerea cea mai limpede în vederea desprinderii imediate a ideilor esenţiale, delimitând scenele prin dungi subţiri, tivite cu alb, după modelul cretan.
Se observă tendinţa de explicare analitică a semnificaţiei Sf.Taine (a Sf.Împărtăşiri ), detaliindu-se ceremonialul euharistic în altarul bisericii, legătura dintre Vechiul Legământ şi cel Nou făcându-se prin seria portretelor de profeţi, pictate pe arcul triumfal şi arcele ce mărginesc conca absidei altarului. Temele mistice – Mielul lui Dumnezeu, Împărtăşirea Apostolilor, Întruparea prin figurarea bustului încadrat de îngeri – Fecioara orantă se găsesc aici ca reprezentări ale ritualului liturgic, ale celebrării Maicii Domnului, acte şi idei contestate de cultul protestant. Figurarea realistă prin reprezentarea lui Iisus la proscomidie a substanţei Sf.Împărtăşanii nu este întâmplătoare, ci se înscrie în aceeaşi luptă împotriva ereziilor epocii şi nu numai. În diaconicon sunt pictaţi Sf.Mihail al Sinadelor, Sf.Ioan Gură de Aur, Filip şi Marina, din ale căror moaşte o parte fusese dăruită monastirii Arnota de către vodă Basarab.
În naos se reia ilustrarea etapelor ceremonialului liturgic prin intermediul ciclului hristologic. Sărbătorile sunt reprezentate pe semicalotele absidelor, net separate de „Patimi”, desfăşurate cronologic pe registrul cu scene de la sud la nord. Se omite scena Răstignirii, acordându-se o importanţă deosebită Drumului Crucii. Marile praznice sunt grupate aşa încât să amplifice încheierea biruitoare a jertfei lui Iisus.
Naşterea, Pogorârea la Iad sunt zugrăvite pe semicalotele absidelor, Cina cea de Taină, Învierea ( la nord ), alături de Rugăciunea din Ghetsimani ( vest ), Prezentarea la Templu, Botezul şi Schimbarea la Faţă ocupă tot timpanul de vest, analog picturii din ansamblul Bolniţei de la Bistriţa. Scenele implică în acelaşi timp ideea morţii şi a Învierii, asocierea obişnuită în pictura bizantină şi post – bizantină.
Deşi a fost preferat ciclul redus al reprezentării Patimilor, de factură athonită, mai sobră, se încearcă o amplificare a naraţiunii prin desfăşurarea mai multor episoade în jurul unui nucleu central. Plângerea lui Iisus şi Punerea în mormânt au fost înlocuite la Arnota cu Cina din casa lui Simon, prefigurând funeraliile lui Iisus.
Comparativ cu dogmatismul limitativ al picturii din pronaosul lăcaşurilor de cult din secolul al XVI –lea, repertoriul iconografic variat al pronaosului demonstrează îmbinarea simbolurilor abstracte cu naraţiunea istoriei biblice sau a ciclurilor hagiografice, urmărindu-se accentuarea anumitor idei.
Friza sfinţilor în picioare, respectiv compoziţia Soborul Arhanghelilor, creată iniţial în epoca războaielor iconoclaste, este reluată la Arnota ca răspuns la insinuările de factură protestantă. Observăm detaşarea clară a ideii sacrificiului şi amplificarea simbolului Sf.Împărtăşiri alături de credinţa neînfruntată a Învierii : reprezentarea Sf.Eustatie cu familia, a celor şapte Tineri macabei şi a celor Trei coconi în cuptor, cărora li se adaugă la intrarea în pronaos, cea a lui Iona ieşind din pântecele chitului.
Se adaugă cortegiului de îngeri, prooroci şi sfinţi pictaţi în suită ierarhică reprezentarea Sfinţilor Cuvioşi Nicodim şi Grigorie Decapolitul, ocrotitorii monahismului românesc. În pridvor, supravieţuieşte fragmentar Judecata din urmă, temele decoraţiilor din epocă păstrându-se doar în însemnările lui Paul de Alep.
Reflectând personalitatea artistică a zugravilor Stroe din Târgovişte, fresca originală din 1644 se distruge prin expresivitatea chipurilor sobre, subliniate de un decor în stuc aurit. Aparent limitându-se la paleta picturii monastice athonite, cenuşiu ocru, roşu, gris – ul variază de la cenuşiu opac în fundal, la cenuşiul metalic al paletelor sau griul transparent al drapajelor. Aureolele (nimburile) sunt ocru – auriu în naos şi ocru – verzui pentru cuvioşii zugrăviţi în pronaos.
Roşul intervine cu semnificaţii tragice, potenţând scenele dramatice ale Patimilor. Cărămiziul de pe coline devine fumuriu pe cămaşa lui Iisus şi devine violet pe tunicile soldaţilor. Fondul scenelor în griuri transparente sugerează adâncimea de redare a planurilor şi atmosfera. Zugrăvit în culoare mai vie, naosul este punctat de roşu purpuriu, grenat şi ocru – auriu pentru Praznice.
Păstrând ca referinţă, interpretarea sintezei iconografice athonite, constatăm interpretarea cu candoare a procedeelor picturii tradiţionale în activitatea zugravului Stroe la Arnota, iscusit pictor de icoane. Micşorarea gradată în naos de jos în sus a registrelor se realizează cu instinct artistic. Decorarea bolţii dovedeşte priceperea zugravului de a crea un reuşit raport ierarhic între bustul Pantocratorului, înconjurat de heruvimi şi serafimi, trataţi ca motive decorative populare şi înălţimea îngerilor, a profeţilor şi a portretelor de apostoli din medalioanele de pe tambur. Imaginea evangheliştilor, pictaţi pe pandantivi mici au fost reduse la Simbolurile apocaliptice, subliniind dominaţia Pantocratorului.
Decorul aminteşte de arhitecturile simplificate ale picturii arhaice, spre deosebire de construcţiile elaborate ale picturii paleologe. Personajele se detaşează în relief delicat pe fondul gri-ocru-deschis al arhitecturilor şi pe verde închis. Se remarcă preferinţa pentru alternarea decorativă a culorilor complementare.
Ctitorii – Matei Basarab, Elina – Doamna, vornicul Danciu, jupânesele Calea şi Stanca, jupan Datco, Preda vel Spătar, Radu şi Barbu, apar cu figuri spiritualizate. Zugravul sugerează că Danciu aparţine altei lumi. Ochii sunt larg – deschişi, cu privirea transparentă, pierdută. Voievodul priveşte însă frontal, barba subliniind mişcarea energică a maxilarelor, reflectată în liniile inflexibile ale buzelor subţiri şi în tensiunea nărilor arcuite. Matei Basarab primeşte investitura din mâna lui Dumnezeu prin intermediul unui înger.
Chipul Doamnei Elina mărturiseşte despre viaţa lăuntrică, cu o expresie plină de seriozitate, uşor îndulcită de rotunjimea obrazului şi acolada părului. Portretul mai fixează trăsătura de familie – nasul acvilin – pe chipurile lui Preda şi al lui Papa, tratarea portretelor reflectând laicizarea picturii religioase.
Pridvorul este pictat în stilul brâncovenesc de Enache ( Ianache ) Preda (1705 – 1706), nemaidistingându-se azi decât parţial. Tot lui i se atribuie refacerea picturii de la proscomidiar, din nişa diaconiconului şi a celorlalte restaurări din altar, naos şi pronaos.
Sfintele moaște
Între anii 1641-1646, Matei Basarab şi Doamna Elina au cumpărat de la Athos şi au dăruit Arnotei sfinte moaşte , pe care „le-am plătit cu mult preţ şi le-am împodobit cu aur şi cu argint şi cu pietre şi le-am pus în Mânăstirea Arnota să ne fie nouă şi părinţilor noştri spre vecinica pomenire“, după cum declară însuşi domnitorul. Despre acestea aduce mărturii Paul de Alep, care a vizitat Arnota împreună cu Patriarhul Macarie al Antiohiei. La începutul sec.al XIX-lea , sfintele moaşte au fost transferate la Biserica Domniţa Bălaşa din Bucureşti de către Banul Grigorie Brâncoveanul. Egumenul Chesarie , în anul 1851, s-a străduit să readucă la Arnota sfintele moaşte, dar fără reuşită.La începutul Primului Război Mondial, o parte din acestea a fost aşezată la Episcopia Râmnicului. În toamna anului 1916, sfintele moaşte au fost duse la Bucureşti, iar apoi la Moscova o dată cu Tezaurul Naţional. În prezent , la Sf.Mânăstire Hurezi se păstrează: mâna Sf. Ap.Filip, palma Sf.Mc.Marina, un os al Sf.Theodor Tiron şi mâna Sf.Ier.Mihail al Sinadelor. Sfânta Mânăstire Arnota deţine acum părticele din moaştele Sf.14000 Prunci ucişi de Irod, aduse de la Biserica „Naşterii Domnului“ din Bethleem , părticele din moaştele Sf.Maxim Marturisitorul şi ale Sf.Muc.Paraschevi, aduse la 16 ianuarie 2001, cu sprijinul Patriarhiei Ortodoxe Române şi părticele din moaştele Sf. Grigorie Decapolitul de la Bistriţa, printre care şi degetul de la mâna sa dreaptă.
Mormintele
Mormântul lui Matei Basarab are o lungime de 2,35m şi o lăţime de 0,88m, fiind lucrat „în stilul favorit Domnului, în baroque polonez“.Cizelat în marmura albă de către sculptorul Elias Nicolai (1658-1659) – cel mai reprezentativ artist al sec.al XVII-lea din Transilvania, mormântul lui Matei Basarab înfăţişează în relief stema ţării şi o serie de trofee şi arme (un vultur ce ţine în plisc Sfanta Cruce şi în gheare un coif; de-o parte şi de alta a sa – soarele şi luna; de asemenea , steaguri cu cruce, arcuri , tolbe cu săgeţi, un bucium şi afete de tun). Inscripţia de pe mormânt este în limba slavonă.
Alături de mormântul lui Matei Basarab, se găseşte lespedea funerară a lui Danciu vel vornic, tatăl său. Danciu vel Vornic a fost mai intâi înmormântat la Catedrala din Alba-Iulia, din grija şi cu cheltuiala Doamnei Stanca, soţia lui Mihai Viteazul. Însă, după cum este menţionat în pisania de pe mormântul său, a fost adus la Arnota în 1658.
Deosebit de elocvente sunt cuvintele lui Nicolae Iorga(“Istoria Românilor în chipuri şi icoane“), referitoare la Matei Basarab şi la tatăl său: “…stau numai ei doi acolo, în pustietate, în pacea mânăstirii cu doi pasnici, fără călugări, fără locuitori, fără oaspeţi; din toate părţile codrul înghite zările şi noaptea călătorii cari străbat drumurile văilor văd lucind aceasta singura lumină de îndreptare şi mângâiere, ca o rază pornită din sufletul luminos al strămoşului“.
Stareţi
În pofida acestui fapt, în această perioadă zbuciumată pentru mânăstire, au existat oameni care au susţinut viaţa duhovnicească , printre care amintim pe egumenul Paisie (1804) , care a avut mare râvnă în a consolida acest lăcaş şi pe egumenul Chesarie(1851-1858), care a înzestrat mânăstirea cu veşminte alese şi a luptat să readucă la Arnota sfintele moaşte.
Vreme îndelungată, Sf.Mânăstire Arnota a funcţionat ca mânăstire de călugări. Se cuvine amintit numele părintelui arhimandrit Paulin Lecca – stareţ al mânăstirii vreme de 12 ani(1982-1994), care afirma: “Bucuria, pacea, îndelunga răbdare, astea sunt roadele rugăciunii, roadele dragostei,dar , printre altele, roadele rugăciunii lui Iisus sunt şi lacrimile.In clipa când ajungi la treapta rugăciunii curate, când rugăciunea se rosteşte cu mintea , atunci nu mai eşti tu cel care te rogi, ci Duhul Sfânt este Cel Care Se roaga în tine. Dumnezeu este Cel Care Se roagă în tine …“
Din luna martie a anului 2000, în vremea păstoririi Preasfinţitului Părinte Gherasim Cristea – Episcopul Râmnicului, prin decizia Sf.Sinod, Mânăstirea Arnota a devenit mânăstire de maici, din punct de vedere administrativ şi duhovnicesc, aflându-se acum sub conducerea Maicii Starete – Stavrofora Ambrozia Rucăreanu.