Iconografie

Pictura bisericească bizantină, spre deosebire de pictura în stil occidental, se remarcă prin bogatul ei conţinut teologic şi prin sentimentul ce ţi-l inspiră, de a te pune în legătură cu transcendenţa dumnezeiască, prezentă prin energiile necreate în toate chipurile lui Hristos şi ale sfinţilor.

Cei ce au în ei pe Hristos, cu faptele Lui în mod exemplar, umplându-se de Hristos cel din trecut şi din timpul lor, sunt sfinţii. Icoanele sfinţilor îi prezintă nu numai în ceea ce au avut omenesc în ei, ci în calitatea lor de sălaşuri ale lui Hristos încă de pe pământ, calitate pe care o continuă în mod accentuat starea lor de acum aflată într-o mai mare unire cu Hristos.

De aceea, icoanele nu despart viaţa din istorie a lui Hristos şi a sfinţilor de viaţa lor de acum din cer. Ei au fost, dar sunt şi acum vii şi prezenţi. Căci n-au despărţit nici pe pământ omenescul lor de dumnezeiesc, imanenţa de transcendenţă. Icoanele ne prezintă pe Hristos, Cel ce ne cheamă la comuniunea cu El şi cu sfinţii care ne-au fost şi ne sunt modele ale acestei comuniuni. Iar această comuniune îşi atinge punctul culminant în împărtăşirea de Trupul şi Sângele lui Hristos în Sfânta Liturghie, pentru care credincioşii se pregătesc  prin rugăciunile întregii Liturghii.

Părintele Dumitru Stăniloae, ” O teologie a icoanei” 

Dionisie din Furna, în ”Erminia picturii bizantine”, le spune ucenicilor săi că trebuie ca, încă din stadiul copierii după lucrările altora, să nu facă „lucrul acesta prost şi cum s-ar întâmpla, ci cu frica lui Dumnezeu şi cu bună cucernicie, ca pe un dumnezeiesc lucru”. Pe măsură ce învaţă arta zugrăvirii icoanelor, ei se angajează întru-un „lucru dumnezeiesc”, „de la Dumnezeu dat şi orânduit”. Însă această îndemânare tehnică ce urmează să fie deprinsă este numai o parte din ceea ce se cere; căci adevăratul iconograf este angajat într-o lucrare de exprimare duhovnicească. El nu doar repetă o formă, ci concretizează o realitate duhovnicească ce face parte din tradiţia ortodoxă. Adevăratul iconograf are de stăpânit „ştiinţa ştiinţelor şi arta artelor”. El trebuie să fie iscusit în arta şi meşteşugul rugăciunii inimii, să fie angajat în lucrarea rugăciunii curate, aşa încât iconografia sa să poată da rod atât din Sfânta Tradiţie,  cât şi din experienţa lucrării Harului. Scopul este concretizarea, exprimarea Sfintei Tradiţii, în aşa fel încât să dea privitorului putinţa să păşească în lumea nevăzută a Duhului. Aceasta transcende  lumea materiei şi a corporalităţii. Toate tehnicile stilistice folosite trebuie să atragă atenţia către lucrarea lăuntrică de rugăciune şi trezvie, ceea ce netezeşte drumul spre viaţa transfigurată. Icoana trebuie să ne poarte în Împărăţia Duhului, acolo unde putem experia puterea transformatoare a Harului dumnezeiesc.

 

Una dintre cele mai luminoase figuri ale sfinţilor creştini, luptători împotriva ereziilor de orice fel şi mari făcători de minuni, strâns legată şi de spiritualitatea românească, este cea a Cuviosului Părinte Grigorie Decapolitul(780-842), originar din cetatea Irinopolis, ţinutul Decapole.  S-a născut într-o vreme în care Biserica Ortodoxă era profund tulburată de iconoclasm,  lupta împotriva sfintelor icoane. În anul 787 a avut loc Sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea care a condamnat această erezie.

 

Datorită vieţii sale sfinte, luptei împotriva ereticilor şi minunilor savărşite cu harul lui Dumnezeu, Sfântul Grigorie Decapolitul se bucură de o evlavioasă cinstire din partea credincioşilor de pretutindeni. Aceştia i-au închinat lăcaşuri de cult şi instituţii sociale, zugrăvindu-i totodată cinstitul chip în icoane şi pe pereţii bisericilor.

Tot Dionisie din Furna arată că Sfântul Grigorie Decapolitul se zugrăveşte ca un om de statură mijlocie, nu prea bătrân, cu chipul uscăţiv şi palid, cu creştetul pleşuv, cu părul negru până la urechi şi barbă tot neagră, rotundă şi cu câteva fire albe; se zugrăveşte în veşminte preoţeşti sau în veşminte monahale, având capul acoperit cu camilafcă.

Cele mai vechi reprezentări ale Sfântului Grigorie sunt două miniaturi din manuscrise de la Sfântul Munte Athos:

Sf. Grigorie Decapolitul, miniatură din Minologhionul lui Basilios al-2-lea Bulgaroktonul, începutul sec. XI (acum se afla la Vatican)

Miniatură dintr-un manuscris al Sf. Mănăstiri Dochiaru, sec.XII.

Cea mai veche reprezentare în frescă este cea de la Sfânta Mănăstire Protaton, lucrată de Manuil Panselinos în anul 1290.

 

La noi în ţară, cea mai veche icoană a Sfântului Grigorie datează din secolul al XVI-lea şi se păstrează la Mănăstirea Bistriţa, iar cea mai veche reprezentare în frescă, tot din secolul XVI, este cea de pe peretele nordic al bisericii  destinată bolniței acestei mănăstiri.

      

Tot la biserica Bolniţei la Mănăstirea Bistriţa, în pridvor, se află o icoană murală reprezentându-l pe Sfântul Grigorie Decapolitul, pictată în 1710 de ieromonahul Iosif şi Hranite din Şcoala de pictură brâncovenească de la Hurezi.

În bisericile şi schiturile din împrejurimile Mănăstirii Bistriţa găsim multe alte reprezentări, atât ca icoane, cât şi în frescă ale Sfântului Cuvios Grigorie. Odinioară schit şi metoc al Mânăstirii Bistriţa, biserica schitului Păpuşa este amplasată la ieşirea din Cheile Bistriţei, pe malul stâng al râului, pe o stâncă numită în trecut şi Muntele Eleon. Toponimul „Păpuşa” datează încă de la 1537, aşa cum reiese dintr-un hrisov din acele timpuri.

Pictura murală este facere a zografilor  Iosif ierodiaconul ( căruia îi aparţine şi decorarea schitului Sf.Apostoli – Hurezi ) şi a ieromonahului Teodosie, în 1712 finalizându-se lucrările de pictare a bisericii. Inscripţionată în limba slavonă, limbă des folosită în sec.XV – XVI faţă de sec.al XVIII – lea, când se întrebuinţa limba română, pictura bisericii de la Păpuşa poate sprijini afirmaţia că la zidirea  schitului din 1712 s-a restaurat, de fapt, un schit mult mai vechi, presupunând că absida altarului, precum şi o parte din temelia bisericii se constituie  din fragmente salvate şi conservate ale unei biserici din vremea boierilor Craioveşti.

În pridvor, deasupra ancadramentului de intrare găsim pisania sculptată în piatră. În registrul superior se păstrează imaginea Sf.Grigorie într-o nişă, încadrat de Sf.Arh.Gavriil şi Maica Domnului, mărturie a faptului că, iniţial, pridvorul fusese conceput ca pridvor deschis, dar a fost completat cu zidărie împotriva curenţilor reci de aer dinspre cheile Bistriţei, aflate în imediata vecinătate.

Tratarea plată a figurilor, decorativismul detaliilor, exemplificat prin drapajelor minuţios executate, hieratismul convenţional al mişcărilor, al atitudinilor şi frontalitatea uşor dezamorsată de răsucirea laterală, discretă a capetelor sugerează o sfântă vorbire cu Dumnezeu, trimiţând la arta iconarilor şi miniaturiştilor tradiţionali.

Cu o unitate arhitecturală iconografică şi decorativă, impresionantă, tâmpla bisericii de aici se înscrie în tipul de „explorare” a naturii specifice epocii, de la sesizarea concretă a detaliilor privind structurile vegetale unice la fiecare capitel corespunzând stâlpişorilor de la icoane până la ordonarea geometrică, armonia proporţională a acestora, a pieselor de mobilier din spaţiul liturgic. În acest delicat univers vegetal, imaginea lui Hristos – Emanuel binecuvântând încununează panourile uşilor împărăteşti, deasupra Buneivestiri şi medalioanelor – Soarele şi Luna. Panouri – podeea cu inscripţii în slavonă completează compoziţia ce are ca piese centrale icoanele Maicii Domnului şi a lui Hristos, de o frumoasă execuţie miniaturistică pe fond de aur, alături de cea Sfântului Grigorie Decapolitul, ocrotitorul schitului.

La mănăstirea Arnota, se adaugă cortegiului de îngeri, proroci şi sfinţi pictaţi în suită ierarhică reprezentarea Sfinţilor Cuvioşi Nicodim şi Grigorie Decapolitul, ocrotitorii monahismului românesc, în arcele ferestrelor, veghind ferestrele – simţuri ale călugărilor arnăuţi.

 

 

CHIPUL

Sfântul Grigorie Decapolitul a fost un om împodobit cu toată fapta cea bună, om ceresc, pustnic vorbitor cu sfinţii îngeri, mare făcător de minuni şi iubitor de oameni, mult pătimitor şi îndrăzneţ mustrător al ereticilor. El este reprezentat în picioare, înveşmântat ca preot, ţinând în mâna stângă Evanghelia, iar cu dreapta binecuvântând. Statura lui este dreaptă, fermă, emanând în acelaşi timp putere şi delicateţe, o statură eliberată de orice element pământesc. Conform Erminiei picturii bizantine,  „Prea Cuviosul Părintele nostru Grigorie Decapolitul, se pictează îmbrăcat în veşminte de preot, fiindu-i chipul uscăţiv, galben, părul negru până la urechi, pleşuv în creştet, cu barba puţin rotundă, neagră, puţin cărunta, om de mijloc”.[1]  Este chipul unui om sfânt, un chip duhovnicesc, transfigurat prin lucrarea Duhului Sfânt.

În vremea în care a trăit Sfântul  se obişnuia ca preoţii să se radă în creştetul capului, fapt despre care Sfântul Gherman al Constantinopolului (650-733)  ne spune următoarele:„Tunderea capului preotului şi tăietura în formă rotundă în mijlocul părului ţine locul coroanei de spini pe care a purtat-o Hristos. Dubla coroană aşezată împrejurul capului preotului, din însemnarea părului închipuieşte cinstitul cap al Apostolului Petru, pe care, după ce l-a trimis la predica Domnului şi după ce a fost tuns de cei ce nu credeau în cuvântul lui, ca fiind batjocorit de către aceştia, l-a binecuvântat Învăţătorul Hristos şi i-a prefăcut ruşinea în cinste şi batjocura în slavă, şi i-a pus pe capul lui coroană, nu din pietre preţioase, dar strălucindu-i capul prin piatra şi stânca credinţei lui.”[2]

Pentru realizarea chipului trebuie să ținem seama de îndrumările Erminiei picturii bizantine şi de imaginile existente. De asemenea, se fac studii şi după chipurile altor sfinţi, pictate în stil bizantin, care au o oarecare asemănare cu Sfântul Cuvios Grigorie. Dintre toate, cea care înfăţişează cel mai bine caracterul şi sfinţenia sa  şi care este cel mai bine realizată este imaginea de la Bolniţa Mănăstirii Bistriţa.

 

Dacă persoana reprezentată este totdeauna asemăntoare cu  modelul, şi poartă, de pildă, aceleaşi veşminte pe care le-a purtat în timpul vieţii, trupul pictat nu are nimic carnal. Înlăturată, carnea face loc unui trup transfigurat, plin de energii dumnezeieşti.

 

 

În iconografia bizantină,  culoarea – care nu este doar un element decorativ – joacă un rol important. Fiind un  limbaj iconic, ea tinde să exprime lumea transcendentă. Prin asocierea culorilor, icoanele ajung să traducă, dincolo de realitatea obiectului, un mesaj profund, duhovnicesc. Deşi adesea decurge din Tradiţie, alegerea culorii se supune în mare măsură semnificaţiei simbolice. Culorile, niciodată terne, niciodată întunecate, frapează prin puterea şi vioiciunea lor, de multe ori subliniază refuzul oricărui realism, deschizând calea în vederea spiritualizării.